Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Modernismul este o miscare opusa tradiţionalismului si dogmelor manifestate in literatura si in celelalte arte in prima jumatate a secolului al XX-lea. Este o miscare larga, ce cuprinde toate curentele postromantice: simbolism, expresionism, constructivism, suprarealism. in literatura romana expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, in mod deosebit in volumul sau de debut „Poemele luminii”, considerat „cartea setei de viaţa”. Pentru expresionisti, creaţia artistica este expresia pura a trairilor sufetesti, eul creator dand lucrurilor o expresie noua, a unei raportari la absolut. Regasirea esenţelor ameninţate cu degradarea, revolta unei civilizaţii care uniformizeaza cultivarea mitului, scindarea subconstientului, transpunerea nelinistii existenţiale in imagini puternice sunt cateva dintre trasaturile creaţiilor expresioniste.
Iniţial, critica s-a aflat in imposibilitatea de a incadra creaţia lui Blaga intr-un curent literar, intreaga sa opera fiind susţinuta de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a incadrat printre modernisti, in timp ce G.Calinescu, in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” il analizeaza in capitolul „Ortodoxistii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, intrucat lui Dumnezeu, el ii opune entitatea invizibila numita „Marele Anonim”, fiind misterioasa si necognoscibila.
Elementul in jurul caruia se construieste sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga ca rezultat al raportului originar si permanent al omului cu lumea si cu sine insusi). Misterul este ceea ce ramane mereu ascuns, „necunoscut”, este cripticul care, descoperindu-se, nu o va face niciodata total. Raportarea la mister determina cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea paradiziaca si cunoasterea luciferica. Cunoasterea paradiziaca nu se raporteaza la mister, avand ca scop determinarea obiectului, socotit in intregime dat. Acest tip de cunoastere este logica, raţionala; ea se fixeaza asupra obiectului, nedepasindu-l. Blaga defineste cunoasterea luciferica raportata la mister. Aceasta este problematica si aduce in sfera cugetarii riscul si esecul, nelinistea si aventura, curiozitatea. Considera obiectul „despicat in doua”, printr-o parte care se arata („fanica”) si o parte care se ascunde („criptica”), iar obiectul ei este intodeauna un mister.
Reprezentativa pentru concepţia autorului asupra actului creator este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” cu care se deschide volumul „Poemele luminii”. Poezia este o arta poetica, intrucat prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre poezie si rolul poetului in raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la tehnica poetica la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Poezia este una reflexiva, o „fabula” filozofica inţeleasa nu ca o traducere in imagini poetice a unor concepte filozofice, ci o expresie a modului blagian de a gandi lumea si poezia.
Poezia este inţeleasa ca o forma de potenţare a misterului, consecinţa a unui dezechilibru tragic intre spirit si suflet: „vieţii nu i-am ramas dator niciun gand, dar i-am ramas dator toata viaţa”.
Titlul este o metafora revelatorie (construcţie a spiritului prin care se incearca o convenţie a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metafora pentru lume inţeleasa ca „orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretata ca o forma a arhetipului.Titlul implica deopotriva lumea si atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I singular („eu”), poetul anunţa o confesiune lirica.
Poezia este structurata in jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora (configureaza subiectul cunoscator intr-o maniera personalizata si respectiv una nedeterminata).
Ideea poetica a primei strofe este refuzul plus-cunoasterii, al cunoasterii logice, raţionale prin care misterul este revelat. Atitudinea de revolta este exprimata prin doua negaţii foarte puternice: „nu strivesc” si „nu ucid”. Eul poetic are constiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntalnesc in calea mea”. Misterul este definit in maniera expresionista printr-o enumeraţie, putand fi interpretat atat in raport cu lumea, cat si in raport cu intreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente generale simbolizand o existenţa ingenua, ochii apar ca un simbol al cunoasterii umane reflexive, o tema constanta a creaţiei, buzele reprezinta deopotriva rostirea si iubirea, iar mormintele includ marea taina a morţii.
Ideea poetica a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoasterea poetica („lumina mea”), inţeleasa ca forma de amplificare a misterului si cunoasterea raţionala („lumina altora”) – forma de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune nepermisa, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric”. Se remarca numarul mare de cuvinte din campul semantic al misterului: „taina”, „nepatruns”, „neinţeles”. O ampla parabola construita pe analogia cu imaginea lumii (asociata in poezie cu ideea de cunoastere) defineste poezia ca forma de potenţare a misterului: „cateodata datoria noastra in faţa unui mister nu este sa-l lamurim, ci sa-l adancim atat de mult incat sa il prefacem intr-un mister si mai mare”, „si tot ce-i neinţeles / se schimba-n neinţelesuri si mai mari”. Metafora „largi flori de sfant mister” implica ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura posibilitate de metamorfozare a „ne-inţelesului”.
Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectiva: „caci eu iubesc” – o modalitate fundamentala de situare a eului in univers, specifica scriitorilor expresionisti.
Se remarca si preferinţa pentru versul liber al carui ritm interior reda fluxul ideilor si frenezia sentimentelor, combinaţiile neobisnuite intre cuvinte, prin care limbajul poetic este o forma de recuperare a tacerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominata de dialectica tacere-cuvant, dar depaseste simplitatea explicaţiei amanuntului autobiografic.Tacerea ofera sentimentul totalitaţii, in timp ce cuvantul marcheaza intrarea in temporalitate si determinare. La Blaga, prin cuvat, Marele Anonim impune lucrurilor constrangerile de timp si de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeste, de altfel, despre o cunoastere prin raţiune, restrictiva si alienanta, o cunoastere al carei atribut este dezvaluit abia in finalul poeziei – iubirea. Deoarece cunoasterea prin iubire este adecvata adevarului existenţial, iubirea este cea care anima demersul creator blagian.
„Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intenţie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)
Iniţial, critica s-a aflat in imposibilitatea de a incadra creaţia lui Blaga intr-un curent literar, intreaga sa opera fiind susţinuta de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a incadrat printre modernisti, in timp ce G.Calinescu, in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” il analizeaza in capitolul „Ortodoxistii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, intrucat lui Dumnezeu, el ii opune entitatea invizibila numita „Marele Anonim”, fiind misterioasa si necognoscibila.
Elementul in jurul caruia se construieste sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga ca rezultat al raportului originar si permanent al omului cu lumea si cu sine insusi). Misterul este ceea ce ramane mereu ascuns, „necunoscut”, este cripticul care, descoperindu-se, nu o va face niciodata total. Raportarea la mister determina cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea paradiziaca si cunoasterea luciferica. Cunoasterea paradiziaca nu se raporteaza la mister, avand ca scop determinarea obiectului, socotit in intregime dat. Acest tip de cunoastere este logica, raţionala; ea se fixeaza asupra obiectului, nedepasindu-l. Blaga defineste cunoasterea luciferica raportata la mister. Aceasta este problematica si aduce in sfera cugetarii riscul si esecul, nelinistea si aventura, curiozitatea. Considera obiectul „despicat in doua”, printr-o parte care se arata („fanica”) si o parte care se ascunde („criptica”), iar obiectul ei este intodeauna un mister.
Reprezentativa pentru concepţia autorului asupra actului creator este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” cu care se deschide volumul „Poemele luminii”. Poezia este o arta poetica, intrucat prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre poezie si rolul poetului in raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la tehnica poetica la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Poezia este una reflexiva, o „fabula” filozofica inţeleasa nu ca o traducere in imagini poetice a unor concepte filozofice, ci o expresie a modului blagian de a gandi lumea si poezia.
Poezia este inţeleasa ca o forma de potenţare a misterului, consecinţa a unui dezechilibru tragic intre spirit si suflet: „vieţii nu i-am ramas dator niciun gand, dar i-am ramas dator toata viaţa”.
Titlul este o metafora revelatorie (construcţie a spiritului prin care se incearca o convenţie a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metafora pentru lume inţeleasa ca „orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretata ca o forma a arhetipului.Titlul implica deopotriva lumea si atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I singular („eu”), poetul anunţa o confesiune lirica.
Poezia este structurata in jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora (configureaza subiectul cunoscator intr-o maniera personalizata si respectiv una nedeterminata).
Ideea poetica a primei strofe este refuzul plus-cunoasterii, al cunoasterii logice, raţionale prin care misterul este revelat. Atitudinea de revolta este exprimata prin doua negaţii foarte puternice: „nu strivesc” si „nu ucid”. Eul poetic are constiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntalnesc in calea mea”. Misterul este definit in maniera expresionista printr-o enumeraţie, putand fi interpretat atat in raport cu lumea, cat si in raport cu intreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente generale simbolizand o existenţa ingenua, ochii apar ca un simbol al cunoasterii umane reflexive, o tema constanta a creaţiei, buzele reprezinta deopotriva rostirea si iubirea, iar mormintele includ marea taina a morţii.
Ideea poetica a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoasterea poetica („lumina mea”), inţeleasa ca forma de amplificare a misterului si cunoasterea raţionala („lumina altora”) – forma de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune nepermisa, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de intuneric”. Se remarca numarul mare de cuvinte din campul semantic al misterului: „taina”, „nepatruns”, „neinţeles”. O ampla parabola construita pe analogia cu imaginea lumii (asociata in poezie cu ideea de cunoastere) defineste poezia ca forma de potenţare a misterului: „cateodata datoria noastra in faţa unui mister nu este sa-l lamurim, ci sa-l adancim atat de mult incat sa il prefacem intr-un mister si mai mare”, „si tot ce-i neinţeles / se schimba-n neinţelesuri si mai mari”. Metafora „largi flori de sfant mister” implica ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura posibilitate de metamorfozare a „ne-inţelesului”.
Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectiva: „caci eu iubesc” – o modalitate fundamentala de situare a eului in univers, specifica scriitorilor expresionisti.
Se remarca si preferinţa pentru versul liber al carui ritm interior reda fluxul ideilor si frenezia sentimentelor, combinaţiile neobisnuite intre cuvinte, prin care limbajul poetic este o forma de recuperare a tacerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominata de dialectica tacere-cuvant, dar depaseste simplitatea explicaţiei amanuntului autobiografic.Tacerea ofera sentimentul totalitaţii, in timp ce cuvantul marcheaza intrarea in temporalitate si determinare. La Blaga, prin cuvat, Marele Anonim impune lucrurilor constrangerile de timp si de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeste, de altfel, despre o cunoastere prin raţiune, restrictiva si alienanta, o cunoastere al carei atribut este dezvaluit abia in finalul poeziei – iubirea. Deoarece cunoasterea prin iubire este adecvata adevarului existenţial, iubirea este cea care anima demersul creator blagian.
„Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intenţie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)
